Pentru o atitudine corectă, creștinul trebuie să înțeleagă care este folosul și ce sensuri conferă jertfa lui Hristos suferinței.
Sfinții Părinți au considerat mereu că singurul vindecător al suferinței trupești și sufletești este Dumnezeu. Acesta are calitatea de Doctor al sufletelor și al trupurilor. Cel care îndepărtează suferința și mântuiește pe om complet este Hristos. Credința creștină îndeamnă pe credincioși spre rugăciune. Aceasta trebuie să fie principala lor preocupare, pentru ca mai apoi să elimine păcatul din viața lor și să accepte ajutorul medicului. Astfel, observăm că pentru alinarea suferinței sunt foarte importante atât credința, cât și cel care pansează rănile. Pocăința devine o condiție a vindecării, dar nu anulează rolul medicului. De altfel, boala poate fi ameliorată sau vindecată prin Biserică, care se revarsă peste întreaga natură umană răscumpărată de Hristos prin harul Lui. Hristos este cel care tămăduiește întreaga suferință existentă în firea umană. În lumea de astăzi, creștinii aflați într-o starea de comoditate ar trebui să-și mărturisească credința mai mult ca niciodată. Ritmul bulversant al lumii favorizează împrăștierea minții, agitația, blocând întâlnirea cu ceea ce este înlăuntrul nostru. Libertatea de care se bucură societatea democratică ar putea fi o șansă reală pentru ca tot mai mulți oameni să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu. De aceea, atitudinea creștinului ar trebui să fie una de asumare a Crucii și a Învierii. Viața este un dar al lui Dumnezeu și, în același timp, scopul nostru este de regăsire a stării edenice după viața aceasta în trup. Dumnezeu a dăruit viață lumii întregi, prin moartea Sa pe cruce, și pentru aceasta creștinul este dator să păstreze acest dar al vieții. Suferința și bolile pot fi rezultate și ale problemelor sociale interumane, dar mai ales familiale. Atunci când violența, agresivitatea, abuzul, puterea se manifestă în cadrul familiei, se poate vorbi de o stare de fapt între suferință și martiriu, ca principiu de apărare a valorilor consacrate prin Taina Cununiei. Gravitatea acestui păcat reiese chiar din începutul Scripturii din pedepsirea lui Cain.
Pentru o atitudine corectă, creștinul trebuie să înțeleagă care este folosul și ce sensuri conferă jertfa lui Hristos suferinței. Primul sens al suferinței este acela de teofanie, deoarece în suferință omul vede mai bine pe Dumnezeu, comunică cu El, punându-și nădejdea spre eliberarea din suferință. Un alt sens se referă la iertarea păcatelor ascunse, ce nu au fost șterse prin spovedanie. De aceea, suferințele devin spovedanie prin lacrimi a omului aflat în boală și încercări. Al treilea sens are în vedere faptul că rugăciunea apare ca necesitate în urma suferinței, deoarece prin suferință se vede o modalitate de comunicare cu Dumnezeu. În suferință oamenii se unesc, se sensibilizează, devin umani, simt prezența lui Dumnezeu.
