Vindecarea omului de astăzi ce trăiește o criză spirituală se poate face prin rugăciune și prin iertare. Astfel, comuniunea cu Creatorul, dialogul cu El, devin posibile.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune „Eu sunt, Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Calea reprezintă sensul profund al vieții, iar prin suferință, omul ține mintea la Dumnezeu. Rostul nostru, în această lume, este de a ne pregăti pentru viața veșnică prin viața înduhovnicită, de a suporta situațiile, fiindcă prin virtuți ajungem negreșit către fericire. Ideologiile și curentele contemporane dau deoparte viziunile biblice, apostolice și patristice asupra suferinței, bolii și morții. Omul pierde din vedere veșnicia. Moartea fizică nu reprezintă punctul final al existenței, ci doar devine o altă formă de a fi. Pentru omul îmbunătățit, moartea reprezintă renunțarea la cele trecătoare și unirea cu Dumnezeu, în comuniune directă cu Hristos Domnul, sfinții și puterile îngerești, în timp ce pe omul necredincios fatalismul îl sperie.
Hristos a zdrobit puterea morții, pentru a lăsa în continuare omului libertatea de alegere. Urmare a păcatului adamic, boala este prezentă în viața pământească. Prin restaurarea firii omenești, suferința, boala și moartea vor fi pe deplin desființate în Împărăția ce va să vină, de aceea se poate constata necesitatea acestora ca arme împotriva păcatului. Moartea distruge degradarea și neputința. Astfel, suferința, din perspectiva teologică, apare ca necesitate și în mărturiile sfinților pustnici din Pateric care se nu se fereau de durere.
În fața suferinței, omul este pus să aleagă ca la începutul drumului. Suferința însăși are mai multe aspecte fie de durere, de neîmplinire, de singurătate, iar discernământul duhovnicesc este cel care-l face pe om să aleagă. Trupul devine, astfel, o condiție absolut necesară spre ridicarea spirituală, căci exercițiul de voință are loc în interiorul trupului, cu toate greutățile și patimile pe care această fire le poate provoca.
Lumea de astăzi suferă și piere, fără să-și dea seama de unde îi vine sfârșitul. Se vehiculează ideea că vina apare pe fondul crizelor de tot felul, politice, economice, sociale fiind socotite singurele cauze, ignorându-se cauza principală păcatul, iar că salvarea din păcat este prin Dumnezeu. Suferința este cea care contribuie la curățirea de patimi. Vindecarea omului de astăzi ce trăiește o criză spirituală se poate face prin rugăciune și prin iertare. Astfel, comuniunea cu Creatorul, dialogul cu El, devin posibile. Iertarea dușmanilor reprezintă o datorie morală ce alină suferințele și oprește patima mâniei și a răzvrătirii. Lipsa credinței este o altă cauză aducătoare de suferință. Suferința ce apare în urma necredinței poate avea forme patologice ale unor boli grave, care îl fac pe om să conștientizeze lipsa lui Dumnezeu din viața lui. Fără să fie unit în rugăciune, să se bucure de iubire, să iubească și să caute calea spre Dumnezeu, omul trăiește un non-sens al vieții, o suferință a fatalismului continuu, a neîmplinirii și a lipsurilor. Cel ce se roagă lui Dumnezeu primește darurile duhului, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, facerea de bine, credința blândețea, înfrânarea, curăția.
